Acceptarea de sine

Acceptarea 

        Anul trecut a fost un an puţin mai neobişnuit pentru mine. Nu mă refer la schimbarea exterioară, oricine poate face asta. Suntem asaltati cu informaţii din toate părţile, există medici specializaţi şi, în ultimă instanţă, medici esteticieni. Dar asta nu înseamnă nimic, dacă nu ajungi să te cunoşti, să te accepţi şi să te iubeşti pe tine.
E ca o călătorie la capătul lumii, unde te duci pentru a fugi de tine şi de esenţa ta, te ajută, dar nu foarte mult. "Oriîncotro te-ai indrepta, îngrijeşte-te doar să prefaci fiecare călătorie într-una lăuntrică. Dacă vei călători înlăuntrul tău, vei putea colinda întreaga lume, cât e de întinsă şi dincolo de ea." - Elif Shafak. Cel mai mult de ajută să faci din fiecare călătorie una lăutrincă, indiferent încotro te îndrepţi.
         Privind în urmă, 2015 asta a însemnat pentru mine : o călătorie lăuntrică.
         De când mă ştiu, am crezut că trebuie să distrez şi să aduc zâmbetul celor din jurul meu. Nu ştiam însă că zâmbetul poate avea mai multe forme. Am crezut că dacă îi iert şi îi iubesc pe toţi cei din jurul meu, indiferent ce fac, e de ajuns. Am crezut că dacă îmi pun masca puterii şi a zâmbetului sincer (da, recunosc.... am învăţat practic sa joc teatru, foarte credibil însă), totul în mine şi în jurul meu e zâmbet şi iubire. Am uitat însă să mă iert şi să mă iubesc pe mine. În tot iureşul vieţii, în furtuna care a devenit viaţa mea, am iertat si am iubit pe toţi şi pe toate, însă nu pe mine. Nu mi se parea important.
        Anul 2015 însă a fost un fel de pauză, pauză de furtuni, pauză profesionala. Un moment binevenit pentru a ma actualiza eu pe mine, cu ultimele transformări, schimbări din mine şi din viaţa mea. Rezultatul iniţial a fost o linişte interioară şi o întoarcere către mine pe care nu o mai trăisem demult. Apoi însă au urmat o serie de "întâmplări" care mi-au descoperit o altă realitate şi o altă perspectivă a ceea ce sunt, mai exact cine sunt.
        Vă spuneam, întotdeauna m-am crezut un clovn, care trebuie să distreze lumea (şi clovnii au rostul lor pe lumea asta). Deloc întâmplator, anul trecut am cunoscut un om - inginer. Un alt domn îmi lovise maşina. Domnul inginer (nu mi-a spus numele lui), a văzut numele şi a fost uimit. A început să-mi spună că el e pasionat de istorie şi mi-a povestit câte ceva despre strămoşii mei. Lucruri pe care le ştiam informativ de la bunicul meu, dar nu ştiam ce înseamnă asta şi nici cine au fost strămoşii mei. Văzând reacţia evidentă şi bruscă a domnului inginer, am ajuns acasă şi am început să caut pe internet mai multe informaţii - bunicul meu a murit, tatăl meu dormea. Citesc : strămoşii mei - 7 fraţi , toţi căpetenii de oşti în armata lui Ştefan cel Mare; din acelaşi neam , scriitori. Greu de acceptat aceste ştiri. Îi povestesc mamei, ea nu ştia nimic. Aştept până se trezeşte tata.

      - Tată, ştiai că ne tragem din căpetenii de oşti ale armatei lui Ştefan cel Mare?
      - Ne-a spus tata (bunicul meu), dar am râs de el, nu l-am crezut. Auzi, noi să ne tragem apropiaţi ai lui Ştefan cel Mare.
      - Ştiai că avem şi scriitori în neam?
      - Ne-a spus tata, dar noi nu l-am crezut.

        Bun, nu ştiu exact ce o fi fost în sufletul bunicului meu, pot întelege perfect de ce a amintit o singură dată, vag, că ne tragem din neamul Vrâncioaia. Fără să spună cine  a fost mai exact Vrâncioaia.

        Greu de acceptat, greu de digerat. Adică eu , de fapt, nu sunt distracţia petrecerii? Asta înseamnă că reacţia mea la toate întâmplările din viaţa mea capătă sens. Îmi era însă greu să accept aşa ceva.

         Acceptarea a venit la capătul Dunării, după o excursie in Deltă. Pe o margine de lume, pe un colţ de lună plină. Acolo, în mijlocul prietenilor, departe de zgomotul lumii şi al vieţii, nu am mai putut evita adevărul. Acolo, în atmosfera aceea de (vorba verişoarei mele "un albastru perfect"), înconjurată de licurici şi multă linişte. Acolo am putut accepta. Toată viaţa mea s-a derulat în faţa ochilor mei, din nou. De data asta în linişte si calm, fără stress-ul ultimelor presupuse clipe din viaţă.

        Şi am înteles şi acceptat cine sunt. Am înţeles ce înseamnă : "ACCEPTAREA NECONDIŢIONATĂ , FĂRĂ JUDECAŢI DE VALOARE, A PROPRIEI PERSOANE". Mi-a luat ceva timp, au fost luni întregi de negare, de împotrivire. Câştigul însă a fost imediat.

        Născută la mare fiind, ani de zile am încercat să reuşesc să suprind aşa o poză. Albastrul acesta "perfect" în care se reflectă luna, oglindind sclipiri de diamant.

        Abia după ce am reuşit să accept cine sunt eu, fără să mă judec sau să încerc să mă incadrez într-un tipar acceptat de societate, am reuşit să surprind acest albastru.

        Mai am şi alte poze, puţin neclare însă, aşa că am ales să pun aceste două poze. Pentru mine pozele acestea sunt mai mult decât poze, au legate de ele o istorie : povestea mea.

        De atunci văd lumea în alte culori. Mai târziu , in luna iunie, nepoata mea mi-a confirmat că vede şi ea schimbarea şi acceptarea. La Neptun, la malul mării s-a uitat direct în ochii mei şi mi-a spus : "Dă-ţi părul din ochi, vreau să-ţi văd lumina!" Nu vă puteţi inchipui ce a însemnat asta pentru mine. 

      De atunci mereu spun : începutul unei "călătorii" este fiinţa ta. Acceptă-te pe tine , iubeşte-te pe tine necondiţionat înainte să îi accepţi şi iubeşti pe ceilalţi. Altfel, "Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi" capătă alt sens.