Viata ca o zi la schi
Viata ca o zi la schi
In urma cu aproximativ 3 saptamani am fost la schi, in Sinaia. Am urcat la cota 2000. Pentru prima data am luat telescaunul de la cota 1400 la cota 2000. Evitam asta, am rau de inaltime (sau cel putin asa credeam). Pe drum, telescaunul s-a oprit de cateva ori, iar eu admiram natura vrajita , nu o mai vazusem niciodata asa. Dupa un timp, am remarcat o lipsa de senzatie : nu aveam vertige. Nu stiu cand s-a intamplat asta. Intotdeauna am avut vertige. Cred ca are ceva de-a face cu sugestia ca raul de inaltime este asociat cu frica de succes. De cand am auzit asta, m-am tot gandit : ce o fi asta? doar nu imi e frica de succes! Cert e ca nu am vertige, indiferent daca a fost asocierea asta sau altceva.
Cobor din telescaun si pornesc pe prima partie care imi iese in cale. Vad gheata, pietre... si ce daca! Am mai facut asta... pornesc, cu incredere . Observ in jur , gheata peste zapada, in unele locuri, erau pietre iesite, neacoperite nici macar de gheata. Ma uit in jos pe partie, e ingusta, are curbe- padure in stanga, rapa in dreapta- apoi padure. E demarcata de un gard fragil de lemn. Partia nu coboara la Valea Dorului. Eu vreau sa ajung la Valea Dorului. Evaluez situatia la rece (chiar era foarte rece) : deci daca voi continua pe partia asta, care nici macar nu ma duce unde vreau eu sa ajung, am o mare sansa sa ajung la baza partiei daca adopt pozitia de patinaj viteza si imi folosesc toate abilitatile dobandite in anii in care am practicat patinajul viteza. Insa, schiurile nu sunt tocmai punctul meu forte. In pozitia aerodinamica a unui patinator de viteza, am stabilitate, insa voi castiga si foarte multa viteza. Sansele sa pastrez directia partiei in aceste conditii sunt minime. probabilitatea sa ies de pe partie si sa ajung cu viteza in padure, unde 99% o sa ma lovesc grav ( de cele mai multe ori ranile sunt incompatibile cu viata). Cat de important e pentru mine sa continui pe o partie care nu ma duce la destinatia dorita, cu toate riscurile de rigoare? Raspunsul a venit instantaneu : nu e aproape deloc important.
Am ales o portiune de partie cu mai multa zapada, fara pietre si foarte putina gheata si m-am trantit. In cei 12 ani de sport de performanta, am invatat sa cad pe gheata , in viteza , si sa controlez caderea astfel incat daunele sa fie minime... Recunosc, am uimit cateva persoane atunci, dar asta nu e ceva nou pentru mine.
Mi-am luat schiurile pe umeri si am inceput sa urc, inapoi la varful partiei . Pe drum am inceput sa vad si alte partii, care duceau la Valea Dorului. Imi luxasem un deget, ma durea si incepeam sa inghet. Ca sa nu ma mai gandesc la durere, am inceput sa revizuiesc toate ideile pe care le aveam, ganduri si convingeri pe care mi le spuneam singura. Unele m-au facut sa rad. Insa a functionat, am mai eliminat niste convingeri si am uitat de durere. Am continuat sa schiez apoi pe partiile dorite.
Mi-am luat schiurile pe umeri si am inceput sa urc, inapoi la varful partiei . Pe drum am inceput sa vad si alte partii, care duceau la Valea Dorului. Imi luxasem un deget, ma durea si incepeam sa inghet. Ca sa nu ma mai gandesc la durere, am inceput sa revizuiesc toate ideile pe care le aveam, ganduri si convingeri pe care mi le spuneam singura. Unele m-au facut sa rad. Insa a functionat, am mai eliminat niste convingeri si am uitat de durere. Am continuat sa schiez apoi pe partiile dorite.
In drum spre hotel, revizuind ziua de schi ma gandeam : cati dintre noi urmam un drum care nu ne duce acolo unde dorim sa ajungem? Cati avem puterea sa spunem STOP! ? Cati avem cunostintele necesare sa evaluam riscurile "la rece" si sa actionam astfel incat sa minimizam pagubele?
Acum cativa ani probabil as fi continuat pe partia initiala, au fost ani in care mi-am facut rau singura. Culmea, decizia de a ma opri nu a fost luata de frica. Nu mi-a fost frica, am invatat sa ma imprietenesc cu frica.M-a mirat luciditatea cu care mi-am spus STOP! asta e momentul potrivit. M-a mirat felul in care mi-am evaluat riscurile, ca o confirmare ca am re-inceput sa ma iubesc.
Ma intreb si acum : Ce facem cand observam ca suntem pe "o partie gresita"? Cand decidem ca "destul e destul"? Cred ca pentru fiecare, momentul difera. Insa nu pot sa nu observ ca e o arta sa evaluezi riscurile si sa decizi ce e de facut, ce cale e de urmat. Observ cu durere ca sunt multi care insista pe "partia gresita", insa nu e nimic de facut. Fiecare om are viata lui , durerea lui si lectiile lui. Noi ceilalti putem sa observam, sa ii acceptam si sa ii iubim. La urma urmei si eu am fost mult timp "pe partii gresite".... si probabil voi mai gasi cateva si pe viitor.
Cateodata viata e si asa : ca un domeniu schiabil, cu partii care ne duc unde vrem si partii care doar ne amagesc ca ne duc unde vrem.
Acum cativa ani probabil as fi continuat pe partia initiala, au fost ani in care mi-am facut rau singura. Culmea, decizia de a ma opri nu a fost luata de frica. Nu mi-a fost frica, am invatat sa ma imprietenesc cu frica.M-a mirat luciditatea cu care mi-am spus STOP! asta e momentul potrivit. M-a mirat felul in care mi-am evaluat riscurile, ca o confirmare ca am re-inceput sa ma iubesc.
Ma intreb si acum : Ce facem cand observam ca suntem pe "o partie gresita"? Cand decidem ca "destul e destul"? Cred ca pentru fiecare, momentul difera. Insa nu pot sa nu observ ca e o arta sa evaluezi riscurile si sa decizi ce e de facut, ce cale e de urmat. Observ cu durere ca sunt multi care insista pe "partia gresita", insa nu e nimic de facut. Fiecare om are viata lui , durerea lui si lectiile lui. Noi ceilalti putem sa observam, sa ii acceptam si sa ii iubim. La urma urmei si eu am fost mult timp "pe partii gresite".... si probabil voi mai gasi cateva si pe viitor.
Cateodata viata e si asa : ca un domeniu schiabil, cu partii care ne duc unde vrem si partii care doar ne amagesc ca ne duc unde vrem.
Comentarii
Trimiteți un comentariu