When fire meets ice

 

WHEN FIRE MEETS ICE

 1 Mai 1999 : nu prea am mai vorbit despre asta si foarte putine persoane stiu ce s-a intamplat cu adevarat atunci, acolo. Nici eu nu imi aduc aminte prea bine, am citit ca uneori asa reactioneaza creierul uman la socuri foarte puternice.

           Ce-mi amintesc? Bucuria si dorinta de a trai, de a iesi, de a incerca lucruri noi.

                         

Povestea

 

Am plecat atunci pentru prima oara la in gratar- la Basarabi (acum ii spune Murfatlar). Am ajuns acolo, sus pe platou, era o zi superba si multa lume. Imi amintesc clar ca am facut rost de in pahar de plastic sa punem benzina - de ce benzina? Nu stiu, nu mai stiu. Am asezat paturile, gratarul si ne pregateam. Unii dintre baieti s-au agitat sa se ocupe de gratar, restul stateam de vorba putin mai departe. La un moment dat, unul dintre baietii care se ocupau de aprinderea gratarului s-a uitat la noi si a spus (avea o sticla de benzina de 2 litri arzand in mana) "A luat foc"; Ceilalti baieti au strigat : "Arunc-o!" si a aruncat-o. Imi amintesc ca ma uitam socata la sticla care venea spre mine, arzand. Auzeam ca prin vis :"In padure, mah, nu spre noi!" Am simtit un cot care m-a intors cu spatele la sticla si am inceput sa fug .... eu nu stiam ca deja ardeam. Sticla cazuse pe jos , explodase si aruncase spre mine benzina si flacara.... Eu? sportiva, cand fugeam nu prea ma ajungea nimeni. Imi mai amintesc ca am ajuns intr-un luminis si de acolo nu am mai vazut nici o iesire. Atunci am simtit cum ma cuprinde focul, am simtit mirosul de benzina incinsa si carne arsa. M-am intors si m-am uitat cu groaza la cei cu care eram. Am auzit  voce ireala (a mea): "Stingeti-ma ca mor!" . Nu vedeam sa se miste nimeni, erau socati. Am simtit o lovitura din spate care m-a trantit la pamant. Unul dintre baieti venise cu o patura, o aruncase pe mine si ma trantise pe jos. Plina de speranta, am incercat sa ma ridic, a fost imposibil. am dat patura la o parte si am stins si ultimele flacari care mai ardeau din mine. Am reusit intr-un final sa ma ridic, m-am uitat la cel care mi-a salvat viata si i-am spus "Multumesc, mi-ai salvat viata" (dar ce stiam eu atunci?). Apoi am lesinat, eram prea deshidratata. Mi s-a dat sa beau apa, am mai facut niste glume ca m-au facut pe mine gratar si am plecat spre spitalul din Constanta. Baiatul care conducea facuse carting, am ajuns cu flashuri si claxoane in 10-15 minute si am intrat la urgente.

Baby steps

           Credeam ca ce-a fost mai greu a trecut, doar arsesem mai putin de un minut. Sperantele mi-au fost spulberate de o doamna, din personalul de la primiri urgente, care s-a uitat la mine, a iesit pe hol si a strigat tare : "E grav, o internam!" Am intrat din nou in soc : "Grav? Cum adica grav. Am ars putin, nu putea fi atat de grav." Imi amintesc ca eram la subsol, m-au dus la chirurgie sa imi curate rana si ceilalti s-au dus acasa sa imi anunte familia. Chirurgia era la etajul 5. Eu pana la etajul 5 nu am mai putut respira, din cauza socului- incercam din rasputeri sa imi recapat suflul. Nu mergea, nu auzeam in mintea mea decat "E GRAV! O INTERNAM!". La etajul 5 m-a preluat o alta asistenta si m-a mai linistit.

Diagnostic? Arsuri de gradul 3-4 , zone atinse : picioare-spate, fundul, putin cotul drept si piciorul stang- fata. Aveam pantaloni de spandex, la moda atunci. In partea de sus aveam un tricou cu vesta de bumbac. Vesta a ars complet (si parul meu), tricoul nu mai putea fi folosit, pantalonii nici atat, se lipisera de mine.

            Ce a urmat? Luni de spitalizare, o noapte in care personalul din sectia de arsi - Spitalul judetean Constanta - a stat langa mine sa-mi salveze viata. Mutari din salon in salon sa le ridic moralul si celor care refuzau sa mai lupte pentru viata lor. Am vazut atata durere, am simtit atata moarte, dar nu ma dadeam batuta, stiam ca voi pleca acasa pe picioarele mele din spital. Personalul din sectia de arsi era atent cu mine, aveam deja vechime. Mi-au explicat la iesirea din spital ca i-am socat : nu-si puteau explica de ce nu m-am plans vreodata (desi am refuzat sa iau vreun calmant, erau prea puternice si dadeau dependenta), cum de puteam sa merg.... aveam arsuri intr-una din zonele cele mai sensibile din corp (pe interior nu am avut arsuri si nici la axile). 

           Eu nu stiam pana atunci cat de fragila e viata, ce minune e sa poti admira culorile, sa respiri, sa mirosi o floare, sa poti merge pana la usa, sa asculti trilurile pasarilor peste zi. Ratasem toate astea....abia acum le vedeam.

         Dupa ce am iesit din spital a urmat o alta incercare: dupa ce ranile s-au inchis si cicatricile s-au format, pielea cicatrizata si-a pierdut elasticitatea si a inceput sa crape. Asa ca am mai suportat 2 ani de zile rani deschise intr-o zona foarte sensibila.... Rani care s-au inchis exact in ziua de Craciun 2001 ... 25 decembrie, alta poveste frumoasa. Ce bucurie! Venise cu adevarat Craciunul!

      Au fost in total 7 ani de dureri cronice : arsurile de gradul 3-4 ajung la nivelul muschilor, pana la terminatiile nervoase. Nu va pot explica in cuvinte durerile pe care le-am suportat.

        Dupa 7 ani, durerea a inceput incet sa dispara. 

        Dupa ce am incercat o operatie fara anestezie, am renuntat sa mai fac vreo operatie care sa imi reduca cicatricile.

       

 Recuperarea

        Abia atunci am putut sa ma ocup de celelalte aspecte : psihologice. Am inceput sa-mi urmaresc atenta emotiile, emotiile prea mari si prea bruste ma lasau fara aer (similar cu o criza de astm)... Am reusit!

        Am reusit apoi sa inteleg cum si de ce s-a intamplat asta, dar asta e alta poveste.

        Corpul meu se deshidrata si mintea striga "Pericol!" la orice temperatura de peste 30 de grade. Asa ca am inceput sa merg la sauna pana s-a obisnuit organismul din nou cu caldura.

        Am plans suficient pentru  fiecare pacient ars pe care l-am cunoscut : unii murisera, altii nu. Unii aveau dureri cumplite ( si stiam asta)

       Mi-am reglat somnul : durerile le simteam in general noaptea, nu ma plangeam : erau altii care se plangeau , mai grav ca mine, iar acasa nu imi puteam trezi familia.

        Am reinceput sa patinez, sa ma antrenez, astfel incat pielea sa isi recapete elasticitatea, nu mi-a spus nimeni asta, dar asa simteam. Anul trecut , o doamna doctor la arsi , ascultandu-ma mi-a spus : "Sportul v-a salvat viata in spital. Dupa aceea, sportul v-a salvat din nou viata. " Pielea arsa isi recapata elasticitatea cu greu, de cele mai multe ori cu operatie : autogrefa (transfer de piele).

In 2014 am alergat pentru prima oara la color run, din 2015 alerg la curse de 10 Km si de 21 Km.

Patinez aproximativ 120 km pe saptamana, alerg cam 40-50 km pe saptamana, pedalez, inot si pot usor termina si un triathlon.

Pentru mine, fiecare zi e un dar, fiecare intamplare , un miracol. Nu va pot explica cum iubesc viata, e ceva ce simt. Desigur, sunt zile in care sunt mai obosita, sunt intamplari care imi mai strica linistea.... ce am observat e ca in viata (cel putin la mine) exista un echilibru.

Acum patinez din nou si pe gheata si pe role (pasiunea mea si momentul meu de libertate ..http://cellastories.blogspot.ro/2015/07/cella-si-pasiunile-ei.html#!/2015/07/cella-si-pasiunile-ei.html)

 A fost un drum lung si frumos, am invatat multe lectii si nici nu stiu care e mai importanta.

Nici o zi nu seamana cu alta si acum stiu ca mai am cate ceva de facut si drumul meu nu s-a terminat.

Am descoperit ca am timp pentru toate pasiunile si obiectivele mele, ca iubesc oamenii si diversitatea lor.... si abia astept anii urmatori de miracole...
Au trecut 18 ani si idea care imi vine in minte  e ca acum sunt la intersectia dintre foc si gheata si se vede superb.

Cand focul intalneste gheata, uneori se formeaza un echilibru minunat, de culori si povesti ce abia urmeaza sa fie scrise.

Aveti grija de voi ! O luna mai de vis de primavara sa avem, sa ne scriem povesti fantastice in culori nemaivazute, in armonie si bucurie!

Pentru mine viata e ca un miracol, cred ca sunt orbi mai ales cei care refuza sa vada minunile care se petrec cu noi in fiecare zi.

Cella!